Anca Dragu ocupă a doua cea mai importantă funcție în stat.

A fost numită președintele Senatului și este prima femeie din România care s-a așezat pe acest scaun. Iar dacă se întâmplă ceva cu președintele țării, conform Constituției, ea este cea care preia frâiele României.

Această premieră – prima femeie președinte al Senatului – vine după alte două mai puțin fericite – prima femeie prim ministru din România și prima femeie primar al Capitalei. Anca Dragu m-a contrazis puțin spunând că sigur au existat și alții care au ocupat aceste funcții și nu au fost cele mai potrivite persoane, iar pentru că nu au mai fost alte femei în aceste fotolii, nu putem face o comparație. De aceea, prin poziția pe care o ocupă susține că vrea să le demonstreze femeilor că oricare poate ocupa o funcție importantă în viața publică și politică și că nu suntem cu nimic mai prejos față de bărbați.

Anca Dragu este bucureșteancă și a fost printre cei mai buni elevi din clasa ei. Nu a crescut într-o familie de renume, cu „pile și relații”, a visat un viitor artistic, dar și unul justițiar, în schimb a ales economia. Prin anul III de facultate a făcut o pasiune pentru politicile monetare – cine mai face asta? – astfel că a început să meargă săptămânal la BNR în speranța că s-a afișat vreun concurs pentru un post în această instituție prestigioasă. Într-un final a reușit și după câțiva ani și-a dat demisia, a plecat în America la studii și apoi s-a angajat la FMI. Ultimul job înainte de politică a fost la Comisia Europeană. De aici a venit să accepte portofoliul de ministru al finanțelor în guvernul Cioloș, iar apoi drumul s-a așezat cumva natural în fața ei, cărămidă cu cărămidă.

Are un CV impresionant cu care, mai mult ca sigur, ar fi reușit să-și croiască o viață ideală în oricare altă parte a lumii. A ales România pentru că aici este „acasă”.

Anca Dragu are planuri mari și spune că dacă nu le va realiza, peste patru ani când va ieși pe ușa Parlamentului va avea senzația că a pierdut patru ani din viață. Și nu vrea asta.

Ocupați a doua funcție în stat. Care ar fi primele trei lucruri pe care ați vrea să le faceți și care depind de dumneavoastră?

Sunt mai multe lucruri foarte importante pe diferite paliere, în planul civic, politic, însă foarte mult aș vrea să mergem pe transparență. Parlamentul trebuie să devină o instituție mult mai transparentă, trebuie ca accesul oamenilor către Parlament să fie neîngrădit și trebuie ca parlamentarii să simtă această responsabilitate și să se poarte ca atare. În acest moment 9 din 10 români nu au încredere în Parlament, iar asta trebuie să ne dea de gândit și ar trebui să nu ne lase să dormim.

Un alt element important e legat de democrația însăși care e foarte valoroasă și cei care s-au născut cu mulți ani înainte de 1989, cum e cazul meu, apreciază democrația și valorile democratice.

Iar un al treilea element este rata scăzută de participare la vot. Este un paradox: într-o țară în care oamenii au murit pentru democrație, unde se striga pe stradă „pluripartidism” deși nu știa nimeni ce înseamnă atunci, unde oamenii au murit pentru libertate, să ai după 30 de ani un interes atât de scăzut pentru alegeri, înseamnă că ceva e în neregulă. Și nu cetățenii sunt de vină, ci politicienii. Și iarăși asta ar trebui să ne dea de gândit și să facem în fiecare zi ceva pentru a schimba lucrurile astea.

Eu vreau ca peste patru ani când ies pe ușa Parlamentului, lucrurile să stea altfel, dacă nu înseamnă că am pierdut patru ani din viață, timp în care aș fi putut să fac altceva și să-mi iasă mai bine.

Primarul ne promite parcuri și căldură în locuințe, guvernul ne promite reformă în educație, președintele senatului ce ne promite?

Transparență, acces către parlament. Tocmai am încheiat o discuție în care am vorbit despre câteva proiecte pe care le vom relua și actualiza precum Parlamentul tinerilor, programe către școli prin intermediul cărora vom pune copiii în fața acestor noțiuni simple și elementare legate de democrație. Parlamentul este o instituție fundamentală într-o democrație.

Sunteți prima femeie președinte al Senatului. Veniți după alte două premiere nu foarte fericite (prima femeie prim ministru și prima femeie primar al Capitalei). Vă fac cinste aceste două premiere sau vă ambiționează să arătați că femeile pot mai mult?

Este o responsabilitate și o presiune mai mare, într-adevăr, dar ce vreau eu să arăt și să transmit femeilor este că pot ocupa orice funcție în stat și pot să spargă orice barieră, orice limită. Pe de altă parte vorbim doar de două cazuri. Mai avem unul: prima femeie ministru de finanțe, Ioana Petrescu care a fost un ministru foarte bun. Eu am fost a doua femeie ministru de finanțe în România și dacă întrați în clădirea ministerului, pe peretele din hol sunt numai bărbați, întâi cei cu barbă și mustăți, apoi cei fără și mai apar și două femei.

Eu propun să vorbim și în termeni aritmetici. Din 46 de șefi ai Senatului începând cu 1864, când a fost înființat, oare câți la sută au fost extraordinari, buni, medii, slabi? Avem o singură femeie. Haideți să facem un număr mai mare de femei ca să putem face o statistică, pentru că 1 din 1 nu e chiar relevant. Nu poți spune că ai citit o carte și e cea mai bună carte din lume. Trebuie să citești mai multe cărți ca să-ți dai seama cum a fost acea carte. Eu sunt convinsă că au fost premieri mai puțin buni, la fel și primari, dar haideți să creștem numărul ca să putem face comparație.

Care a fost momentul în care ați ales să intrați în politică și de ce?

Îmi este foarte clar în minte acel moment. Am dat curs copleșitoarei invitații de a face parte din guvernul Cioloș pentru că era un guvern de profesioniști apolitici, exact ceea ce-mi doream: să pot face lucruri dincolo de politică. Politica părea pentru mine o chestie în care se duc oamenii care habar nu au de o meserie. Am terminat acel mandat, dar nu am intrat atunci în politică dintr-un motiv foarte simplu: am considerat că am venit ca ministru tehnocrat și este onest și de datoria mea să plec ca tehnocrat, ca independent și că nu ar fi corect ca pe parcurs să spun „Eee, nu mai sunt chiar așa de tehnocrat”. Așa am judecat atunci. Au fost oameni care au fost de acord cu această judecată, alții care m-au criticat atât pe mine, cât și pe alți colegi care nu s-au implicat la vremea respectivă în politică. Eu sunt împăcată cu această decizie pentru că mai știu pe cineva care în anii 1990 a zis că nu face politică, doar organizează alegeri libere și a stat vreo 20 de ani în acest tablou 😀

Apoi a fost un moment foarte interesant. Cu ocazia protestelor din februarie 2017, când fiind și eu un protestatar, era un frig de crăpau pietrele, mă recunoșteau oamenii în stradă. Erau oameni care urmăreau viața politică și îmi spuneau că au apreciat foarte mult munca mea și a întregului guvern și că s-au simțit respectați și reprezentați cu cinste. Lucrul acesta a însemnat ceva pentru mine pentru că  nici nu m-am gândit că cei pentru care muncesc – atenție este un jurământ de credință pe care îl depui când preiei un portofoliu de ministru – au simțit lucrul acesta.

Așa că am decis să fac partea de activitate civică, am înființat împreună cu câțiva foști colegi platforma România 100 și am început să simțim presiunea din partea societății care întreba „când vine partidul”. Când am înființat partidul, în primele 48 de ore au fost 10 mii de aplicații de înscrieri. Iar după ce a venit partidul, pot spune că viața politică m-a căutat pe mine, mai degrabă decât eu pe ea. Mi-am dat seama că pot face lucruri dar că într-adevăr avem nevoie de reprezentativitate pentru că a fi independent e o fază, iar democrația are alte reguli.

Continuarea articolului, pe www.life.ro