De aproape 20 de ani, Uniunea Europeană funcționează aproape din inerție, fără să știe exact încotro se îndreaptă.

Ultima încercare curajoasă de a îi da o direcție a fost făcută în 2001, când fostul președinte francez Valery Giscard d’Estaing a fost însărcinat să conducă o Convenție pentru viitorul Europei.

Convenția avea să producă o Constituție europeană ce adâncea integrarea și punea UE pe o direcție clară. Însă Constituția a fost respinsă prin referendum, inițial de Franța, apoi de Olanda, iar șocurile succesive – șocul extinderii, criza monetară, criza migranților, Brexitul, pandemia de COVID – au făcut ca dezbaterea despre viitorul Europei să devină, în realitate, un subiect tabu.

Deși încercări timide au fost începute din 2017 de Jean Claude Juncker, care a lansat 5 scenarii de viitor, semnarea astăzi de către cele trei mari instituții europene a Declarației prin care dau startul Conferinței pentru Viitorul Europei e primul act (aproape) curajos de a discuta serios despre direcția spre care se îndreaptă Uniunea.

Cum va arăta Conferința

Conferința va însemna în practică organizarea în următorii doi ani a mii de dezbateri la mai multe niveluri și pe mai multe teme care vor duce la un set de concluzii. Spre deosebire de Convenția din 2001, Conferința aduce noutatea deschiderii către cetățeni, care vor fi implicați în dezbateri și în stabilirea concluziilor. De asemenea, o altă premisă importantă și pozitivă este că nu vor exista tabuuri în a discuta orice subiect, inclusiv modificări ale Tratatelor.

La nivel organizatoric, Conferința va fi condusă de cele trei mari instituții, Parlamentul European, Consiliul și Comisia, ai căror președinți vor asigura conducerea simbolică, în timp ce un consiliu executiv format din reprezentanți ai celor trei instituții va lua deciziile de gestiune și de stabilire a agendei. Dezbaterile efective se vor ține în agore cetățenești formate fiecare din câteva sute de cetățeni aleși aleatoriu, din fiecare stat membru, respectând un echilibru geografic, socio-profesional, de gen șamd. Pe lângă aceste agore cetățenești, se vor organiza și agore ale tinerilor, toate acestea funcționând asemeni unor parlamente ad-hoc, care vor dezbate teme specifice, inițial online și apoi în persoană. La fiecare 6 luni, se va întruni plenul Conferinței format din reprezentanții instituțiilor europene, parlamentari naționali, parteneri sociali și reprezentanți ai agorelor, care vor fi invitați pentru a prezenta concluziile dezbaterilor. La un an de la startul Conferinței se vor prezenta concluzii intermediare, iar după doi ani va fi prezentat raportul final al Conferinței care poate include atât modificări de tratate, cât și propuneri legislative sau recomandări pe termen scurt, mediu și lung.

În acest moment, este greu de spus care va fi nivelul de ambiție la care se va ajunge la finalul Conferinței. Pe de o parte, Parlamentul European și, potrivit studiilor sociologice, cetățenii, vor o asumare clară în direcția aprofundării integrării. Pe de altă parte, statele membre grupate în Consiliu sunt, cu câteva excepții, reticente în a face schimbări profunde care ar afecta suveranitățile naționale, eventuale modificări de tratate fiind greu acceptabile pentru acestea.

Care vor fi temele dezbătute

Cum spuneam, nu vor exista, în principiu, subiecte tabu pe agenda Conferinței. Asta înseamnă ca unele din temele majore care vor fi discutate vor fi modul de decizie și arhitectura instituțională a Uniunii, una stufoasă și greu de înțeles de cetățeanul de rând.

O întrebare la care se va căuta răspuns va fi, spre exemplu, dacă europarlamentarii ar trebui sa fie aleși nu doar la nivel național dar și pe liste trans-naționale, din moment ce reprezintă interesele tuturor europenilor. Mai mult decât atât, întrebarea se pune și dacă aceste liste trans-naționale vor fi deschise de persoanele desemnate de partidele europene pentru  președinția Comisiei – o reinventare a mecanismului spitzenkandidat.

O altă temă de dezbatere va fi cea legată de felul în care UE ia deciziile. În acest moment, majoritatea deciziilor se iau împreună, de către Parlamentul European și de către Consiliu, cu majoritate calificată, în baza unei propuneri a Comisiei. Însă, în subiecte sensibile, precum relațiile externe, taxarea și bugetul, extinderea sau măsuri în domeniul securității și protecției sociale, deciziile pot fi luate doar prin unanimitate în Consiliu și fără ca Parlamentul European să aibă un rol activ. Acest lucru se traduce atât într-un deficit democratic, dar și într-o incapacitate de facto de a lua decizii la nivel european. Totodată, o altă temă posibilă care a fost discutată în contextul summitului de la Bratislava din 2016, chiar la propunerea Guvernului Cioloș, este cea a unificării rolurilor de președinte al Comisiei cu cel al Consiliului European, lucru care ar duce la simplificarea arhitecturii instituționale. Nu în ultimul rând, va fi ridicată necesitatea introducerii dreptului de inițiativă legislativă a Parlamentului European și vor fi discutate modalități de implicare a cetățenilor în definirea priorităților Uniunii, nemaifiind suficient ca vocea lor să se audă doar la fiecare cinci ani, la vot.

Dincolo de subiectele instituționale, Conferința va dezbate și integrarea economică și fiscală. Vrem ca Uniunea Europeană să aibă mai multe resurse proprii și să perceapă anumite taxe direct la nivel european? Vrem ca UE sa aibă competențe mai mari în zona fiscalității sau să aibă un buget special al zonei euro? Vrem crearea unei Trezorerii europene sau a unui Fond Monetar European? Vrem ca actualul Mecanism de Redresare și Reziliență să fie permanentizat prin emiterea de eurobonduri de către Uniune? Din perspectiva României, este pe de-o parte, esențial ca țara noastră să facă parte cât mai curând posibil din zona euro, care este nucleul de facto al UE, iar pe de altă parte să oprească tentația unor state membre de a crea o separație între resursele și politicile zonei euro și cele pentru țările non-euro, oficializând astfel o Europă ruptă în două.

Conferința va discuta, de asemenea, despre tranziția ecologică și schimbările climatice în care Uniunea este deja un lider la nivel global. Cât de ambițioși vrem și putem să fim în continuare în acest domeniu și ce este realist? Care este viitorul combustibililor fosili, inclusiv al gazului metan, și cum facem trecerea dinspre aceste forme de energie către cele ecologice, fără a afecta securitatea energetică și a destabiliza social și economic regiuni dependente de cărbune? România este într-o situație relativ bună în acest domeniu, atingându-și țintele de energie regenerabilă, însă va trebui să țină pasul și să pregătească o tranziție reușită, mai ales pentru zonele mono-industriale dependente de cărbune, cum sunt județul Gorj sau Valea Jiului.

O altă temă importantă și sensibilă va fi cea legată de „autonomia strategică” a UE în domeniul militar și al securității. Dacă anumite state membre din vest, în special Franța, consideră că UE trebuie să ajungă să poată să se apere prin propriile forțe, multe state membre din est, inclusiv România, văd pe bună dreptate această integrare cu multe nuanțe, cea mai importantă fiind aceea că apărarea Europei este indivizibilă de NATO și SUA și nu ar trebui să le înlocuiască sau să le concureze pe acestea, ci să le completeze.

Va fi necesară, de asemenea, o dezbatere despre viitorul spațiului Schengen, care este practic suspendat de mai mulți ani, despre viitorul politicilor tradiționale, precum agricultura sau coeziunea sau despre integrarea în domenii în care UE nu are competență, precum sănătatea și educația. România are interesul să susțină integrarea în toate aceste domenii, având net de câștigat, atât din libera circulație, cât și dintr-o abordare europeană care să tragă înainte calitatea educației, sănătății sau să susțină fermierii și dezvoltarea infrastructurii.

La nivel strategic, România este într-o poziție privilegiată pentru a conta în viitoarele dezbateri despre viitorul Europei. Spre deosebire de majoritatea țărilor din Europa centrală și de est, care au alunecat către naționalism și euroscepticism, România are un guvern și o majoritate proeuropene asumate, o delegație de eurodeputați care fac, cu o singură excepție, parte din majoritatea von der Leyen, o societate civilă activă și angajată și o opinie publică categoric proeuropeană.

Astfel, România are oportunitatea de a se profila ca pilonul democratic și proeuropean din estul continentului, fără de care viitorul Uniunii nu poate fi conceput și care poate milita ca UE să nu mai fie doar proiectul păcii în Europa Occidentală după al doilea Război Mondial, ci în egală măsură proiectul reunificării Estului și Vestului continentului, după Războiul Rece.

Pentru a ajunge acolo, e necesar să creionăm, prin dezbateri, felul în care vrem sa arate o Uniune Europeană în care România să nu mai fie doar un receptor de politici europene (policy taker), ci și un modelator al acestor politici (policy shaper).